Ceea ce încerc de foarte multă vreme şi reuşesc tot mai rar este să promovez arta contemporană, mai ales arta locală de calitate, în această rubrică găzduită cu generozitate de revista Ramuri. Este o formă de aducere în atenţie care trebuie exercitată pe termen lung şi al cărei efort este tot mai puţin vizibil în spaţiul contemporan dominat de agresivitatea veleitară a celor care, neînţelegând demersul artistic ca pe o stare existenţială, vor doar strălucirea efemeră a malaxorului de vise din mediul virtual. Pentru un public iubitor de artă, dar care nu este un privitor avizat, etichete de genul „eveniment de excepţie”, „artist cu recunoaştere internaţională” şi alte asemenea sintagme trufaşe creează confuzie şi, implicit, false ierarhii. Ca oricare alt domeniu, şi cel al artei a expandat în ultimele decenii, însă asta nu înseamnă că avem mai mulţi creatori de valoare, ci doar faptul că am coborât noi ştacheta. De aceea voi continua „să vorbesc în deşert”, convins de adevărul spuselor mele în perspectiva unui timp care va urma.

Activ în anii ‘90, când a şi debutat în forţă, printr-o serie de manifestări personale la galerii din Bucureşti, dar mai ales în cadrul mişcării „Crinul”, al cărei ecou în epocă a rămas în istoria artei româneşti contemporane, Valentin Boboc este unul dintre artiştii care, după această experienţă de grup, a optat să se manifeste pe cont propriu, asemenea lui Francisc Chiuariu, Cătălin Burcea şi Alfred Rece. Din păcate, Maria Marian (Magath) şi-a sfârşit drumul prematur, într-o perioadă când era în plină dispoziţie creatoare. Readucerea în discuţie a acelui moment, precum şi originalitatea manifestului pe care ei l-au propus prin vocea curatorială a Dianei Savu, teoreticianul grupării, este un demers ce ar trebui recuperat documentar de către istoricii de artă.

Valentin Boboc face parte din generaţia ‘90, care a fost nevoită să traverseze acea perioadă ingrată a tranziţiei, în care multe dintre valorile unei lumi ce apunea erau încă pregnante, iar cele ale noii lumi încă nu se coagulaseră. A fost deceniul negru 1990-2000 în care mulţi artişti de talent s-au risipit între lumi nemaireuşind să se identifice nici cu ceea ce a fost, nici cu ceea ce încă nu venise. Unii, asemenea lui Boboc, au mizat pe structura de rezistenţă a domeniului, educaţia tradiţională (desen, culoare, compoziţie, secţiunea de aur etc.), colată pe o formulă vizuală la rândul ei veche, dar încă ofertantă, pentru o artă naţională care era încă in statu nascendi pentru că, din cauza regimului dictatorial, nu avusese răgazul să epuizeze toate formele de expresie ale acelei perioade. Abia eliberată din corsetul unei vizualităţi puternic controlate, cel puţin la nivel de apariţie publică (în epocă era interzis să expui nuduri, simboluri cu caracter religios, nemaivorbind de alte forme de expresie), arta tânără din România a fost aruncată la modul propriu de sub un clopot de sticlă, tot mai fisurat şi difuz, pe piaţa unui capitalism sălbatic. Valentin Boboc, ca mulţi dintre artiştii din generaţia sa, a „beneficiat” din plin de această perioadă de confuzie, din a cărei boemă amară au reuşit să scape doar cei cu adevărat puternici.

Formula stilistică pentru care optează Valentin Boboc este aceea a unei picturi aparent gestuale, încărcată de libertate, în spatele căreia descoperi însă, cu surprindere, rigoarea unui spirit clasic, care îşi controlează atent discursul formulat cu tuşe clare şi aşterneri bine gândite în prealabil. Opţiunea sa intimă, ascunsă în spatele gestului, este geometria, numărul de aur şi tot ceea ce presupune echilibrul unei suprafeţe. Altfel spus, obiectul artistic şi mesajul devin una, pentru că artistul nu părăseşte niciodată acest tipar care nu este doar unul de suprafaţă, stilistic, ci rezultatul unei gândiri plastice, de profunzime. Şi acum, după mai bine de două decenii de la debut, creaţia sa plastică se desfăşoară pe tiparul unei imagini matrice, o proiecţie mentală expandată într-o diversitate de forme şi culori, pe care analizându-le individual observi cu surprindere că, la rândul lor, te imersează în propriul discurs care, la rândul lui, este un portal spre acelaşi, dar totodată, alt univers. Cu totul curios este faptul că, deşi impresia de spontaneitate persistă, răgazul contemplării îţi provoacă, aproape agresiv, certitudinea că structura adâncă a operei sale nu are nimic spontan, dimpotrivă, ea este tutelată de superioritatea senină a unui discurs clasic. Atipic este şi faptul că în această căutare identitară artistul nu apelează la un inventar de semne, sau măcar la o paletă cromatică specifică. Poveştile sale sunt relatate într-o varietate infinită de forme şi culori care, mai nou, s-au îmbogăţit şi cu intervenţii de colaj pe pânză. Şi, totuşi, este ceva care coagulează în mod ferm discursul său creativ, şi acel element definitoriu este desenul. El este cel care structurează complexitatea demersului aparent atât de lejer şi, totuşi, deschis spre lecturi de diverse intensităţi. Este o formă de mitologie personală în care ficţiunea/ autoficţiunea este leitmotivul fiecărei compoziţii. Am remarcat această structură interioară a întregii sale opere recent, cu prilejul expoziţiei personale, intitulată „Portaluri”, deschisă la Galeria „Arta” din Craiova, curator Emil Bănuţi. Avatarurile creaţiei sale artistice, în cei 20 de ani care au trecut de la debut, nu s-au focusat pe o reinventare stilistică, ci, mai curând, pe efortul de introspecţie care, pe întreg acest parcurs, a avut o surprinzătoare coerenţă şi unitate estetică, demonstrând că „deşteptarea” sa timpurie nu a fost un sfârşit al căutărilor, ci, mai curând, un început de drum spre autocunoaştere, înţelegere şi o atentă integrare a discursului său în spaţiul contemporan atât de mişcător şi fragil. A fost un adevărat „drum al Damascului”.